Trăim în aceste zile, direct sau indirect, febra Evaluării Naționale. Transformările de ordin psihologic (la care se adaugă cele fizice, hormonale etc) prin care trec foștii… copii -actualmente (aproape) boboci de liceu, sunt uriașe. Presiunile, stresul, emoțiile alimentate mai mult sau mai puțin artificial, sunt asemenea. Orbiți de mirajul cu două tăișuri “copilul să ajungă la cel mai bun liceu”, părinții fac orice le stă în putință să își vadă copilul la cel mai “de vază” liceu, însă uită, sub presiunea stresului și a unei mode perpetuate în urbe să accepte faptul că liceele fără blazon nu sunt incompatibile cu performanța. Și că, așa cum e în cazul nostru, avem un colegiu renumit pe care toată lumea îl laudă și îl perie, iar în afara lui există reușită, există știință și performanță în cantități mai mici. O greșeală uriașă, evident, lucru dovedit prin mii de exemple de copii care au ajuns de pe băncile unor licee mai puțin sonore, însă bune și performante, foarte sus.
Lăsând la o parte faptul că Ministerul Învățământului a făcut din nou o nefăcută în această sesiune a Evaluării (prin niște subiecte la matematică absolut umilitoare pentru majoritatea elevilor și o organizare de examene, în multe școli, care a lăsat mult de dorit) copiii implicați în acest examen trebuie să știe faptul că nu doar un liceu care a ajuns să fie denumit ca fiind de “elită”, reprezintă șansa lor. Un exemplu clar este cel al unui colegiu din Șimleu Silvaniei care “riscă” să detroneze vedeta incontestabilă a liceelor sălăjene, prin performanțele uluitoare pe care copiii de acolo le au. Am primit, de-a lungul timpului, semnale din partea unor părinți, chiar a unor elevi de clasa a IX-a sau a X-a, care au spus că viața într-un liceu de renume este una grea și nu de puține ori, nedreaptă. Și că nu și-au imaginat că a face performanță presupune de multe ori să treci prin o grămadă de nedreptăți și niciodată fără consecințe.
N-am să discut acum despre elevii care, veniți de la o școală generală în care au obținut note mari, constată că cel mai bun liceu din oraș este o pălărie prea mare pentru ei. Se poate și așa, cum totul este posibil în viață. Nu scrie nicăieri că, dacă ai fost de zece în generală, vei fi în mod obligatoriu de zece și în cel mai bun liceu din oraș. Vreau să mă aplec asupra unor cazuri despre care lumea vorbește mai mult în șoaptă și în anonimat, din motive lesne de înțeles.
Am întâlnit, la un colegiu din Zalău pe care toată lumea se bate de parcă ar fi garanția necondiționată a performanței supreme, copii care au ajuns în pragul depresiei pentru că primesc în primul an de liceu note de 2, 3 și 4 pe bandă rulantă, pentru o așa-zis “încurajare” care, în fapt, unor părinți le miroase a altceva. Sunt cazuri despre care lumea vorbește cu o justificată discreție și teamă, doar pe la colțuri. Avem, din păcate, în multe licee bune, inclusiv în cel catalogat a fi cel mai bun din județ (acolo de unde vin și cele mai multe cazuri) cadre didactice care fac din notare un soi de răzbunare. Sunt cazuri izolate, însă suficiente cât să se producă efecte urâte pe termen lung, cât o viață, uneori.
Un elev altoit sistematic cu note de 3 și 4 la unele materii, după ce respectivul elev a intrat la liceu cu o medie de 8, 9 sau 10, îți ridică, totuși, niște semne de întrebare. Aceste note aplicate ritmic reprezintă un soi de demonstrație cum că ești prost și persiși în prostie, în loc să reprezinte un imbold și un avertisment cum că ori ești bun, dar ești mai leneș, ori nu ești suficient de bun și trebuie să faci tot posibilul să depășești stadiul unui 3 sau 4, note care trebuie să fie excepții nicidecum regulă. Pe de altă parte, spun aceiași părinți, se asigură prin asta și o “piață” prosperă a meditațiilor, lucru benefic sau o simplă iluzie – depinde din ce tabără te uiți cu binoclul. Desigur, toate acestea pendulează oarecum între adevăr și supoziție, însă nu e nimic ilegal în a-ți pune niște semne de întrebare, mai ales atunci când același “zvon” îl auzi din mai multe surse. Când se insistă cu note proaste, chiar și atunci când copilul dă semne că se poate ridica și că vrea, se comite nu doar o ilegalitate, ci o lovitură de grație împotriva psihicului și chiar a viitorului elevului.
Nu trebuie să vă mire faptul că tocmai din liceele de elită provin și cei mai mulți elevi cu probleme de ordin psihologic, emoțional, elevi depresivi, că tot de acolo aflăm despre tentative la gesturi extreme sau consum de substanțe interzise, tulburări emoționale, izolare ori competiții injuste, vătămătoare la nivel psihologic, între elevi. Există și fenomenul de bullying (agresiune mai ales la nivel verbal, dar și fizic, șicanare etc) dar la noi nimeni nu vorbește niciodată despre asta.
Nu vreau să fabulez, însă sunt convins că mulți dintre voi puteți lega cap la cap niște informații pe care le aveți la rândul vostru, de aici sau din altă parte, întâmplări – trăite poate chiar de copilul vostru, astfel încât să realizați că se întâmplă lucruri. Și că ele ar putea avea chiar o logică îngrijorătoare. Departe de mine intenția de a incrimina sau a aduce acuze vreunui cadru didactic sau unei unități de învățământ, de elită sau mai de “cartier”, cum se exprimă atât de nedrept unii. Dacă cineva se simte sau știe, în sinea lui, că articulează sistematic cu 2 sau 3 din alte motive și nu din cele care țin strict de gradul de pregătire al unui elev la un moment dat, atunci, da, avem o problemă.
Din păcate, în marile colegii din țară, cele cu firmă luminoasă la intrare, aceasta este ideea de la care se pornește. Nota face legea. Bună sau rea, face legea. Pune ștampila. Pune coronița ori stigmatul, după caz. Iar dacă ai pornit așa și, mai mult, și profesorii merg pe această optică singulară, atunci s-a pornit cu stângul.
Mai nou și în școli, acolo unde învățătoarele dau ochii peste cap că grupul celor patru copii de “elită” este tras în jos de majoritatea care e (în opinia ei) de 7 sau 8. Dascăli care luptă din răsputeri pentru renumele lor sau exclusiv pentru prestigiul școlii, de parcă în ecuație doar despre ei ar fi vorba și nu despre fiecare elev în parte, copil care are dreptul la un act educațional corect, just, care să nu îi submineze demnitatea și care să-l facă să își depășească capacitățile, nicidecum să-l pedepsească și să-l descurajeze sistematic.
Un colegiu de renume este un loc în care pe bună dreptate (de cele mai multe ori) orice copil care a terminat gimnaziul vrea să ajungă. Iar dacă un copil nu-și dorește, simțind poate că locul nu este acolo și că poate face performanță și în altă parte, atunci cu siguranță părintele, rudele, societatea, imaginea, gura lumii, îl vor trimite acolo. Cu toate acestea, nu uitați că în orice școală se poate învăța cu adevărat de zece, dacă vrei. Dacă ești motivat. Dacă profesorii, diriginții, sesizează că nu ești bun la matematică, dar ești genial la chimie. Dacă ești sprijinit și îndrumat corect și nu ești faultat sistematic doar pentru că ai ajuns într-un loc în care, nefiind bun pe linie, distrugi renumele instituției. Învățământul românesc a transformat licee pe care le numărăm pe degete, într-o “barcă de salvare” mult prea îngustă. Nu ești acolo, nu mai exiști. E timpul să demolăm împreună acest concept care face rău, riscând să ne distrugă viitorul copiilor, dar și speranța care ne mai ține în picioare, aceea că ei nu ne vor părăsi și nu vor lua drumul străinătății, lăsându-ne singuri și cu o grămadă de regrete în spate.
Revenind la lucruri mai frumoase, aș vrea ca fiecare copil care a susținut evaluarea în aceste zile să creadă în steluța lui. Să fie conștient de faptul că cei mai mari savanți, scriitori, artiști, medici, bucătari, inventatori ori cele mai luminate minți din tehnologie au ajuns sus de pe bănci tocite și mergând pe cărări adesea pline de noroi, învățând în școli în care nu venea niciodată nici primarul, nici preotul și nici ministrul. În licee lăsate pe nedrept într-un con de umbră, școli care nu au avut puterea să se promoveze și să strige în gura mare, ca să audă toți că acolo sunt cadre didactice strălucite, geniale chiar, dedicate, că și acolo se face carte de o calitate exemplară, cu efecte durabile, că acolo există o competiție corectă între elevi.
Există viață încununată de succes și strălucire și în licee și în clasele de pitici, acolo unde s-a produs, din nou, în multe cazuri, aceeași nedreptate – diplome și laude necontenite pentru trei, ignoranță și tratament de turmă pentru restul. Există viață și un colț de stea norocoasă și acolo, în școlile nevăzute, ascunse în spatele ignoranței sau a unui munte. Viața a demonstrat că minunile, mai ales cele care durează mai mult de trei zile, tocmai de acolo vin de cele mai multe ori: din locurile mai puțin văzute și lăudate la paradă. Aidoma unui mic izvor, abia ițit dintre stânci și care ajunge în drumul său un fluviu albastru și învolburat.
Foarte interesante rinduri. Se explica multe, mai ales in cazurile in care cei ce vor citi se vor regasi in situatii similare… Problema repetabilitatii (inexplicabile la un moment dat) notelor mici este una foarte sensibila, cusuta atent si cu fir subtire. Cei care trec prin asta ori nu isi explica de ce se intimpla, ori inteleg insa din teama de a nu inrautati situatia scoalara a lor sau (ca parinte) a copilului lor, tac. Cit despre cei mici, subscriu, am trecut prin asta. Copil cu un comprtament mai activ, tradus ca indisciplina de o invatatoare, pus sa asiste la premierea „comportamentului perfect” al unor colegi. Cu rezultatele la invatatura la fel – desi ati mai scris despre asta. Lucruri pe care unii le fac in mod constient din motive pe care doar ei le cunosc. Impactul lor este insa devastator pentru un copil. Iar atunci cind nu e vorba despre fapte grave, la purtare de exemplu, ci doar de un copil mai agitat poate, mai activ decat altii, avem de-a face cu o grava discriminare. Va felicit pentru aceste articole care cu siguranta se vor dovedi a fi prea complexe pentru unii (mai ales daca se simt oarecum vinovati), urmind a le ignora.